O pledoarie pentru simtirea crestina. Paradoxuri fiintiale. Dubla natura divin-umana

Drd. Vanda Margarit

 

Atentionare:

Nu incercati sa analizati acest text din perspectiva logicii dualiste.
Lasati-va purtati de frumusetea cuvintelor si incercati sa simtiti acel "ceva"
de dincolo de cuvinte. (redactia ARPT)  

Comunicarea sinelui prin deschiderea spre lume a inimii nu poate avea alt scop decat cuprinderea (cat de partiala) a lui Dumnezeu in causul de taina al fiintei noastre.

Prin Dumnezeu putem lasa lumea sa ne atinga, sa vina spre noi, deplina, pentru ca astfel nimic din ceea ce nu este al Lui in lume sa nu ne vatame. Lumea are un sens doar privita prin Dumnezeu.

Noi traim in Dumnezeu un miracol continuu platit de ranile inca proaspete ale Fiului nascut sa impace firea decazuta cu cea indumnezeita si indumneiezitoare (incet ajungem prin El sa constientizam faptul ca prima o poarta in sine pe cea de-a doua, ca poarta unica spre Vesnicia Iubirii Treimice.

Respiram aer curat si ne bucuram cand privim trandafiri. Cand privim trandafiri nu ne putem rani in spini caci acestia nu exista pentru ochii nostri. Dumnezeu vibreaza total cu lumina inimilor care Il cauta si Il primesc neconditionat. Relatia este una inefabila si suprema ca si cea dintre trandafir si ochiul care priveste: Fara spini! Doar mireasma, si bucurie simpla!

Inca nu stim, de aceea "inca nu-lumina" ne mai trece de pleoape, orbindu-ne cu intuneric de noi insine. Am inventat scoli sa ne invete ani in sir ceea ce El a pus in fiinta noastra inca de la inceput. Avem toate cheile raiului si le risipim neatenti in vorbe manioase, ura, invidie, frica, izolare, rautate... Purtam lumina si ne credem goi... Stim sa iubim si ne credem singuri... Stim ca Dumnezeu ne vorbeste tot timpul si noi inca ne mai ascundem dupa vorbe.

Cuvantul este de ajuns, nici un alt invatator nu ne poate invata mai mult, de aceea nu va putem spune decat ca tot ce inseamna cunoastere inseamna Dumnezeu care se face mic pentru ca ai Sai copiii sa sporeasca in intelegerea celor vesnice. Sa-I multumim ca se face atat de mic pentru Noi si sa-i urmam Cuvantul pana in adancimea de lumina a inimilor noastre atat de insetate de tot ce Este El intru Mare Mila si Iubirea Sa de oameni!

 

Paradoxuri fiintiale
Dubla natura divin-umana

Cum poate avea omul o natura dubla, daca tot ceea ce este creat de Dumnezeu, poarta o singura amprenta, a Lui? Am putea considera ipoteza unei creatii secundare prin care omul se creaza mental pe sine ca sine, prin felul in care se percepe separat in raport cu lumea si cu Dumnezeu.

Natura omului poate fi dubla daca adaugam la natura pura, divina, creata de Dumnezeu, una umana creata secundar de om, prin vointa proprie si liber manifestata, o a doua natura contaminata de material si de folosirea pervertita a materialului din om, material ridicat la rang de scop si vehicul al omului prin spatiu si timp, alceva decat spiritualul aflat dincolo de limitele prescrise de om in capcana spatio-temporala.

Natura nu poate fi dubla. Dublu poate fi doar unghiul din care omul se poate privi pe sine ca parte din creatia lui Dumnezeu. Esenta intim-interioara a oricarei fiinte umane o plaseaza in afara lumii perceptibile prin simturi, in timp ce simturile proiecteaza o fiinta a lor intr-o lume a lor.

Unii oamneni se raporteaza pe sine la Dumnezeu punandu-se in Rugaciune la treptele tronului divin. Dualitatea lor se topeste in iubirea indreptata asupra Treimii Sfinte si Nedespartite. In acestia umanul se depaseste pe sine si intorcandu-se nu se mai recunoaste ca facand parte din fiinta.

Altii se raporteaza la lumea creata, prin despartire de Dumnezeu, dar aceasta nu-i face mai putin divini ci doar ii plaseaza mai departe de divin, mai departe de momentul realizarii si implinirii naturii divine care exista potential si lucrator in orice om, oricat de micsorat de alegerile facute pe drumul de la nastere spre inviere.

Lumea ne pune un val pe ochiul interior, oprindu-ne sa Il vedem pe Dumnezeu. Negandu-l nu facem altceva decat sa ne negam, sa ne reducem dansul fiintial ontologic si cosmic la stagnarea intr-un punct sufocat de intunericul de noi insine.

Paradoxul dualitatii se rezolva in Trinitate, in dialogul comuniune al celor 3 persoane in care poate intra orice om, in virtutea calitatii naturii sale divine si in masura in care se deschide liber si uman spre a primi impartasirea din darurile comuniunii Treimice..
Natura divina este manifestarea vointei rationale a lui Dumnezeu in Creatie. Daca putem pune sub semnul indoielii natura umana, nu putem sa ne indoim nici o clipa de natura divina asezata de Dumnezeu la temelia fiintei noastre de trei ori: la plamadirea din tarana "dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facerea 1. 26) si suflarea Duhului Sau de Viata Datator, la Cina cea de Taina cand Trupul si Sangele Fiului au adus Viata vesnica in potentialitatea materiei din care suntem facuti, si la botez, cand fiecare primeste in trup si in suflet recunoasterea divina a apartenentei la dialogul de iubire treimica, imbracandu-se in lumina hristica.

Elementul divin se manifesta intr-o oarecare masura in toata creatia, dar nu se poate etala deplin decat in persoana umana dotata cu rationalitate, intentii si capacitatea de a se pune in slujba lui Dumnezeu si a intregii Creatii. Doar persoana are intregile potente ale divinului actionand prin aceastea pentru a intra in comuniune deplina cu Persoanele Divine.

Eu-l nu inseamna o manifestare a persoanei caci persoana capata sens si semnificatie doar in comuniune cu o alta persoana, in timp ce Eu-l separat si separator inseamna o raportare a sinelui la sine in scopul de a subordona intreaga Creatie Eu-lui intr-un raport nu de comuniune ci de aservire, nu de dialog, ci de porunca, nu de bucurie, ci de pedeapsa.

Eu-l separat si separator reprezinta o instanta a intrainarii de Dumnezeu si de ceilalti, o instanta a ispasirii pacatului originar si a sentintei la moarte pa care tot acest Eu dezlantuit a semnat-o, rupandu-se liber consimtit din armonia vietuirii in Dumnezeu de dinaintea caderii.

Un astfel de Eu cazut si decazut experiaza in fiecare secunda concomitent si cauza si efectul caderii protoparintilor. Totul este agravat de faptul ca acest Eu se ingaduie pe sine in neiubire, in judecarea si blamarea celuilalt, in refuzul comunicarii autentice (de la esenta divina la esenta divina, de la miracol insufletit de Duh Datator de Viata la Miracol insufletit cu Duh Datator de Viata), in ascunderea de Dumnezeu (perceput intr-o prima clipa a caderii, ca rival, cu care omul intra in competitie si mai apoi ca stapan discretionar si osanditor caruia I s-a supus plin de vinovatie.

Din clipa caderii omul incepe sa-l vada pe Dumnezeu numai cu o mirida din ochiul pur, considerand ca aparentele certitudini oferite de simturi, reprezinta realitatea, sau ca multele cuvinte rostite (sau doar gandite)pot sterge efectele ruperii de Dumnezeu)

Dumnezeu nu poate fi cuprins in cuvinte. El nu are nevioe de cuvinte. Dumnezeu trebuie simtit dincolo de ceea ce incearca sa spuna cuvintele noastre despre El. Este nevoie insa de Cuvant! Acesta lucreaza in lume ca unica forta de structurare sublima a materiei, de transformare a creatiei in lumina taborica. Nu cuvinte, ci Cuvant, nu intelegere discursiva, ci simtire-unire a esentei fiintiale cu infinitul Iubirii intru Dumnezeu. Nu ochi deschisi spre lume ci deschisi spre singura realitate obiectiva care ne poate transforma in lumina (sau care ne poate reaminti ca inca din prima clipa traim pe coordonatelor luminii, fiind lumina).

Atunci cand era liber de ganduri, intrega energie vitala a omului putea fi plamada curcubeului vietuirii in Dumnezeu. Mintea unita intr-un tot cu inima era deschisa spre a-L cuprinde pe Cel Necuprins, spatiul si timpul se metamorfozau firesc in contemplare fara inceput si fara sfarsit. (de fapt acesta pare sa fie si intelesul vietuirii in rai, contemplare eliberata de ganduri)

Refacerea acelei stari este o nostalgie care dainuie in mod iluzoriu. Nu inapoi trebuie sa ne orientam, spre o copilarie a omenirii cand liberul arbitru ne-a rupt de Dumnezeu ci doar inainte traind plenar prezentul, alegand deliberat si liber comuniunea intru Iubire cu Domnul Iisus Hristos. Ce bucurie mai mare poate fi data sufletului omenesc, decat aceea a vietuirii in comuniune iubitoare cu ceilalti intru vesnicia luminii trimice ipostaziate in Persoanele Divine.

Natura umana poate deveni astfel trambulina inefabila spre transcendenta, capatand calitatea dimensiunii atemporal-aspatiale a induhovnicirii. Iubirea este pasul pe care il avem de facut spre Dumnezeu spre a ne plasa intr-o lume cu mult mai sublima decat cea din care s-au smuls protoparintii.

Actul volitional al lucrarii ceresti in fiinta omului ne transpune in inchinaciune, deschizandu-ne liber fiinta sprea impartasirea cu iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu isi recunoaste copiii cand acestia se deschid Lui prin rugaciune de slava.

In toate savarsirile credintei ortodoxe cel mai minunat lucru si mai spre slava Lui este dialogul, comunicarea totala (eliberata de cuvinte), permanenta si absoluta dintre om si Creatorul sau).

In dialogul acesta fiecare da si primeste concomitent, singura diferenta este aceea ca omul sporeste si primind si daruind, dar el nu il poate spori cu nimic pe Dumnezeu-Iubire Infinita, dar poate ca oglindindu-I lumina Vesnica in toata fiinta sa ii faca si pe altii partasi la aceasta, fara ca ei sa fie constienti de dialogul luminic savarsit de Dumnezeu permanent, purtat de acesta permanent cu esenta cea mai tainica si mai adevarata a fiecarui om.

Unii au darul de a aduce cerul pe pamant, lasandu-si fiinta scaldata in dialogul acesta perpetuu, in preajma lor se aud ingerii, se aude rugaciunea respirand in fiecare cuvant si in fiecare tacere binecuvantata si binecuvantatoare. Acestia daruiesc lumina daruita lor, si fara miscarea buzelor si fara lucrul grabit al mainilor aduc pacea in suflete, pacea pe care au primit-o din purtarea blandului jug si usoarei poveri pe care Domnul Iisus Hristos a harazit-o celor ce nu-s din lumea aceasta.

Omul creste in dialogul cu Dumnezeu si devine sol al puterii si slavei dumnezeiesti pe pamant, vas in care primeste lumina din care sa soarba chiar si cei care nu-si cunosc setea...

Cu cat omul se lucreaza mai adanc pe sine intru desavarsire, cu cat are mai mare curaj de a pune un nume tuturor animalelor care il alcatuiesc launtric, cu cat cauta sa cunoasca si sa inteleaga dincolo de cuvinte tot ceea ce-i pune Dumnezeu in cale, cu atat mai multi vor fi cei care aici in lume vor vedea Lumina cea adevarata! Nu putem vedea limpede fata lui Dumnezeu, dar il putem contempla pe Dumnezeu privind chipul oricarui om, chipul creat de catre lumina fetei lui Dunmezeu, NE PUTEM ASTFEL BUCURA NEINCETAT DE VEDEREA LUI DUMNEZEU in lume fiind, dar nefiind din lume.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalti. Asa cum nu putem atinge si nu putem simti caldura unui foc oglindit, tot asa nu-l putem atinge pe Dumnezeu, dar il putem simti si contempla in ceilalti fara a ne vatama, doar bucurandu-ne.

Totul este energie aflata la diferite niveluri de vibratie. Totul este lumina! Omul este cea mai aleasa lumina, lumina datatoare de lumina pentru tot ceea ce exista adus la existenta de catre Lumina Divina.

Materia asa cum o percep simturile noastre este doar o iluzie! Daca am avea destula credinta, degetele noastre ar patrunde prin totul atingand esenta, lumina de inceput a Cuvantului.
Induhovnicirea este doar procesul de cristalizare a constientizarii lucrarii duhului in noi. Duhul lucreaza tot timpul, dar nu simtim si nu incepem cu adevarat sa sporim in aceasta lucrare decat dupa ce devenim constienti de aceasta. Copilul exista si in rastimpul in care nu este constient de propria fiintialitate, dar pentru el viata incepe abia cand afla ca el este ceva distinct de tot ceea ce il inconjoara.

Asa si pentru noi viata in duh incepe atunci cand ne ingaduim in mod constient impartasirea in duhul care ne-a inmiresmat tot timpul, inca de la botez. Atunci se produce o deschidere filiala a fiintei umane spre divinul permanent deschis spre om, astfel Iisus Hristos devine din calator- cel care bate la usa, oaspete drag impreuna cu care invatam sa fim ceea ce suntem adica fiii luminii.

Dumnezeu-Tatal ne-a vestit prin Fiul ca suntem lumina, dar nici dupa 2000 de ani nu am ajuns sa in credem, negandu-ne astfel esenta, condamnandu-ne unii pe altii la trairea deplina a iluziei intunericului celui dinafara.

In imparatia cerului vom fi aceiasi, doar ca acolo vom sti ca suntem lumina si ne vom bucura! De aceea Imparatia cerului se afla chiar si acum in noi, trebuie doar credinta in Cuvantul lui Dumnezeu pentru a experia inca de pe acum de pe pamant, binecuvantarea vietuirii intr-o imaparatie, launtric cereasca, loc al comuniunii depline cu Treimea cea Vesnica..

Eu-l dezlantuit plaseaza aceasta imparatie in afara noastra, indepartandu-ne de ceea ce ne este in fond, esenta preaminunata! El ne face sa cautam in afara ceea ce de fapt avem de dinainte de timp. Cautarea aceasta rupe firul rugaciunii, firul curgerii firesti, interioare spre Dumnezeu.

Iisus Hristos va veni a doua oara atunci cand ne vom de seama cu totii ca nu ne-a parasit nici o clipa. El S-a asuns doar de noi, in noi, in cerul nostru launtric, asteptand clipa in care ne vom elibera si vom ajunge sa Il cunoastem si sa Il cautam cu tot curajul cugetului si cu toata simtirea si astfel sa-L gasim si sa-L traim ca pe adevarul unic intim-fiintial.

Cheia este cunoasterea constienta, imbracarea gandurilor in Lumina lui Hristos si canalizarea lor spre inima permanent deschisa LUI in rugaciune neincetata. In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Ioan 1.10

Cunoasterea mijloceste "Descuierea Duhului" cu salas launtric. Dumnezeu s-a pus pe sine la temelia fiecarui om si pe fiecare om L-a numit Fiu si Frate si Prieten. In fiecare om a pus paza cerului si slava roditoare a pamantului, a pus tote elementele si toate scanteile vietii vesnice. Omului nu-i ramame decat sa cunoasca toate acestea. Si aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis. Ioan 17.3

Ceva s-a intamplat si tot ceea ce a pus Dumnezeu in om a fost acoperit de ceea ce a adaugat omul intr-un sine tot mai greu de umbre liber consimtite. Omul a fost de la inceput liber sa aleaga, liber sa creeze o alta lume-realitate care sa substituie vremelnic vesnicia, o realitate cu care sa-si hraneasca si sa-si sature simturile, inchizand astfel portile nevazute prin care duhul patrundea dinlauntru spre inafara, fiinta, indumnezeind-o.

Omul s-a rupt de binele vesnic pentru a cunoaste "binele si inca nu binele" Asa Raul- inca nu bine, a intrat in lumea launtrica inchizand-o si condamnand-o la sfasiere intre doua optiuni care nu sunt extreme caci binele nu se poate afla pe acelasi continuum cu inca-nu- binele, fiind doua dimensiuni diferite, doua spatii-timp de o alta factura: un spatiu-timp sacru, o retraire perpetuua a Iubirii lui Dumnezeu si un spatiu-timp profan, o oprire intre doua rasuflari vinovate. Raul are un continuum propriu care nu contamineaza binele. A plasa cele doua dimensiuni pe aceeasi linie inseamna a da raului putere asupra fiintei umane, a-l face egalul binelui, a-i da un rost in sculptura intima a persoanei.

Raul este in afara din Voia funciara a Domnului Dumnezeului nostru, omul il poate insa aduce inlauntru fiintei sale ca pe o justificare a tuturor pasilor razletiti de cale... Dupa cum Mantuitorul sta in fata usii, batand si asteptand sa ii deschidem, fara a-si forta intrarea, fara a-si impune blandul jug (desi ar putea intra fara chiar ca noi sa ne dam seama), El fiind deja inlauntru asteptandu-ne sa ne intoarcem acasa la painea si la vinul asezate pe crucea deschisa cu Iubire in pieptul Lui, imbratisand Lumea, tot asa sta si binele neimplinit (inca nu binele sau raul) in fata usii. Nu poate intra decat daca ii deschidem, decat daca il recunoastem si , desi stim cine este, ii deschidem deliberat, lasandu-ne pacea sufletului inundata de umbre reci.

Slava lui Dumnezeu pentru puterea de nestramutat a luminii pe care a pus-o in noi, pentru calea de intoarcere pusa totdeauna in fata fiecarui om, pentru Fiul care ne calauzeste prin hatisul de noi insine, reperul divin care traind ne-a invatat sa traim, murind ne-a invatat sa inviem si inviind ne-a daruit Viata Vesnica!

Slava lui Dumnezeu pentru Duhul cel Sfant, de viata facator, intemeietorul interior al fiintei umane deschisa spre univers, intr-o comunicare transconceptuala cu toata creatia.

Slava lui Dumnezeu pentru binecavantarea iubirii, data noua spre desavarsire si implinire a esentei primordial-divine.

Slava lui Dumnezeu pentru inomenirea omului, pentru mirarea asezata in suflet care il poate inflori pana dincolo de portile Cerului, pentru puterea de a creste si de a deveni perpetuu, de a nu se opri in pragul stirbit al lui ' A avea" si nici la cel subtil-iluzoriu al lui "A fi". Pentru bucuria de a-L cauta si de a-L gasi pe Dumnezeu in stropul de ploaie si verdele frunzelor, in albul fruntilor de munte si in steaua abia daruita orizontului de ochiul preainsetat de lumina vesnica...

In fiecare secunda a vietuirii noastre, Dumnezeu ne harazeste un miracol, o cheie a cerului, o alta scara pe caare urcand sa ne punem degetele in Sfintele Rani, intemeinadu-ne in credinta ca tot ceea ce suntem, a facut El , tot ceea ce suntem are menirea de a instapani iubirea in lume.

Unii vad miracolul, altii il ignora, unii il traiesc, altii il refuza! unii devin ei insisi miracol, altii uita sa se mire cu tot copilul din ei, mirandu-se doar negativ-apreciativ, cum pot unii sa se amageasca in a crede ca exista un Dumnezeu, cand uite cati copii nevinovati mor in fiecare clipa! Pentru unii Viata este vesnica, dupa cum este si Lumina. O poti trece prin apa, prin sticla, prin ceata, prin alta lumina(!) si totusi ramane aceeasi, nu scade nu imbatraneste ci pur si simplu este. Pentru altii viata este un accident menit sa intrerupa confortul edenic, menit sa ii sfasie si sa-i pedepseasca pentru caderea protoparintilor.

Viata este in primul rand bucurie, bucurie de Dumnezeeu, sarbatoarea Slavei si a Lucrarii Sale in lume, viata este insasi dialogul tainic pe care il purtam cu Dumnezeu cu fiecare rasuflare. Din dialogul acesta este gresit sa iesim, refuzandu-l, desi Dumnezeu in marea Sa Iubire ne ingaduie si asa. Din viata nu iesi, in viata te asezi ca intr-un cerc magic, ca pe un tron ceresc ce te propulseaza pe verticala vesniciei.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea aproapelui

Mai aproape de om ca Dumnezeu nimic si nimeni nu este. Dumnezeu este taina fiecarui om, El se afla in esenta sa, fiind esenta, neredusa la esenta, ci implinita. De aceea distanta dintre om si Dumnezeu, dintre om si om, nu exista (nu poti desparti in nici nu fel esenta de ceea ce este), sau poate exista doar in spatiul stramt al mintii si aceastas distanta este populata cu prejudecati, spaime, ura, nevoia de a subjuga si controla relatiile care circumscriu limitand, omul.

Totul este aproape si totul este aproapele. Totul este Dumnezeu, caci Dumnezeu face un tot din alaturarea partilor, din alaturarea de aproapele. Numai El poate face un tot din orice farama neacceptata de personalitate, din fiecare dintre noi, vindecand pe rand toate umbrele launtrice si topindu-le pe toate in Lumina Sa neinceputa.