Cod ISSN:  1583-2058

 

 

 

PSIHOTERAPIA HOLOTROPICĂ

SAU

ÎN CĂUTAREA „TEXTULUI” PIERDUT

 

 

Autor: Prof. univ. dr. Anca Munteanu, Universitatea de Vest din Timişoara

 

Cuvinte cheie: spiritualizare, Stanislav Grof, hiperventilaţie, mandala, transconştiinţa.

 

Copyright (c): Anca Munteanu, 2002

 

 

 „Cerul e ca un spin în suflet”

                 Emil Cioran

 

 

Fără îndoială, omul are o dublă natură: una istorică (circumstanţială), alta profundă, subtilă, ce emană din Fiinţa lumii.

Din păcate, aşa cum observa, pe drept cuvânt Noica (1991, p.371), în al său Jurnal de idei: „trăim într-o lume a contextului, fără text”. Şi în această obsesie pentru a ne mobila prioritar decorurile existenţei (bani, casă, aşezare în social), ne lăsăm devoraţi de o autentică furie consumistică, uitând să ne onorăm miezul de stea al fiinţei noastre şi acceptând să vieţuim doar la periferia ei.

Traversăm, prin urmare, un intens proces de deshidratare spirituală, proces augumentat şi de mistificarea aproape nefirească a raţiunii şi a ştiinţei, uitând că există şi forme non-raţionale de cunoaştere pentru că Sinele, după cum remarca şi H.Hesse (1996, p.49) „nu se poate prinde în plasa gândului”.

Cert este că în atmosfera acestui debut de secol şi de mileniu, se poate decela un efort tot mai evident şi mai tonic în direcţia spiritualizării umane, efort ce a contaminat inclusiv psihologia.

Este un proces firesc, de repliere, ce demonstrează că după un secol de legitimă scientizare metodologică, de incontestabile victorii, dar şi de multe excese, suficienţe şi dezamăgiri, ea a rămas un organism viu, dinamic şi viguros, ce vrea să recupereze mirabila diversitate umană, freamătul polifon al vieţii.

Psihoterapia a explodat astăzi într-o multitudine fasciculată de psihoterapii. Majoritatea lor confortabilă urmăresc îndeosebi revitalizarea liniilor orizontale ale fiinţei umane, ignorând cu inocenţă liniile verticale, adică tocmai strădania de spiritualizare a omului contemporan sau de recuperare a „textului” pierdut.

Cu toate acestea, în panoplia atât de asortată a psihoterapiei contemporane, există şi câteva bune excepţii, printre care terapia holotropică ocupă un loc privilegiat.

Din dorinţa de a-i schiţa o fişă de identitate expresivă, menţionăm că ea face parte din trusoul psihologiei transpersonale (spirituale, P.C.Vitz, 1988), aceasta a patra mare orientare, ce a marcat destinul psihologiei moderne (după behaviorism, psihanaliză şi psihologia umanistă).

Reuşind să realizeze o inspirată şi extrem de fertilă convergenţă şi logodnă între marile filosofii spirituale şi tradiţii mistice (îndeosebi orientale), uvertura transpersonală aspiră către un statut interdisciplinar, focalizându-şi atenţia asupra celei de-a patra stări de conştiinţă (supraconştiinţa), stare ce a primit denumiri cu rezonanţe diferite: extaz, iluminare, experienţă transcedentală, conştiinţă cosmică, experienţa oceanică, Nirvana, starea lui Budha, Satori, Samadhi, al şaptelea cer etc.

Dezideratul crucial al acestei mişcări este nu numai legitim, ci şi imperios necesar, dacă avem în vedere că nevoia de transcendenţă este nu numai funciară naturii umane, dar constituie, în acelaşi timp, pentru om, combustia şi forţa vitală cea mai iradiantă şi mai elevată a devenirii sale.

Profund încarcerată în modelul newtoniano-cartezian al universului, ştiinţa occidentală, în pofida provocărilor destabilizatoare venite din partea mecanicii cuantice şi al fizicii relativiste, se cramponează într-un ermetism şi o suficienţă absolut păgubitoare şi suspectă, ignorând şi decapitând inflexibil tot ce nu încape în „patul ei procustian”, indiferent cât de impetuoase, credibile şi bulversante sunt contraargumentele noului val. în consecinţă, pentru mulţi trăitori din acest prag de mileniu, dimensiunea spirituală este la fel de inaccesibilă şi bizară precum culoarea pentru un daltonist.

Reproşându-i cunoaşterii occidentale că se lasă confiscată doar de studierea stării de veghe, curentul transpersonal, înseriindu-se pe un continuum fizico-bio-psiho-cosmic, îşi propune să exploreze o formă de conştiinţă lărgită, mai puţin uzuală, dar cu un imens potenţial curativ şi transformator – cea de supraconştiinţă.

Atestată indubitabil, din cele mai vechi timpuri, nu numai de mistici, înţelepţi sau sfinţi, ci şi de numeroase personalităţi din cele mai diverse domenii, starea transpersonală se poate instala atât involuntar, cât şi deliberat. Şi această trăire nemijlocită a realităţii, când se dizolvă orice graniţă dintre eu-lume; interior-exterior; relativ-absolut; existenţă-nonexistenţă; materie, energie şi conştiinţă, vizitează şi omul obişnuit în diverse situaţii: la naştere, orgasm sexual, moarte, exces de suferinţă, deprivare senzorială, salt de la înălţime, experienţe paroxistice, zbor în spaţiul cosmic etc.

Desigur, există şi strategii special destinate, prin care omul contemporan îşi poate induce o asemenea formă elevată de conştiinţă. Într-un studiu anterior (A. Munteanu, 1999), am realizat un inventar orientativ al acestor metode (metode de sorginte şi coloratură amplu diversificată).

Desigur, psihologia transpersonală şi-a elaborat propriile sale instrumente de a genera intenţionat plonjarea individului într-o stare de conştiinţă lărgită.

Procedând cronologic şi restrângând aria discursului la contribuţia lui S.Grof (părinte întemeietor şi exponentul cu cea mai mare forţă de iradiere în domeniu), vom începe prin a preciza că el a elaborat două formule de amplificare a conştiinţei: terapia psihedelică şi cea holotropică.

Poposind succint asupra primeia dintre ele, menţionăm că din anul 1954, la Şcoala de Medicină a Universităţii din Praga, el a început să testeze pe voluntari sau bolnavi psihici (şi portofoliul său cazuistic aliniază 3 000 de cazuri personale şi încă 2 000 de cazuri furnizate de confraţii săi, inclusiv de peste ocean), virtuţile LSD-ului în a cataliza şi dilata procesele inconştiente.

Aprofundând acest studiu şi după emigrarea sa în SUA, respectiv la Centrul de Cercetări Psihiatrice din Maryland (Baltimore), Grof a demonstrat imensele resurse terapeutice şi modelatoare pe care le capitalizează stările neobişnuite ale conştiinţei. Cu acest prilej, şi aşa cum rezultă din lucrarea LSD Psychoterapy (1980), Grof a realizat şi o cartografiere mai profundă şi mai subtilă a inconştientului, care pe lângă nivelul biografic sau psihodinamic (lansat de clasicismul psihanalitic), conţine încă două niveluri suplimentare: cel perinatal (aferent trăirilor plasate în jurul naşterii) şi cel transpersonal (populat cu experienţe care exced cadrul spaţio-temporalităţii standard: experienţe colective, rasiale, filogenetice, ancestrale, cosmice, retrăirea vieţilor anterioare etc.). În pofida multiplelor dislocări paradigmatice pe care cercetarea psihedelică le-a provocat în multiple câmpuri disciplinare şi atitudinale (psihologia, psihoterapia, psihiatria, pedagogia numărându-se printre beneficiarele ei privilegiate), ea a fost abandonată în favoarea unor tehnici mai blânde şi mai inofensive, precum terapia holotropică.

Această rocadă s-a dovedit salutară, chiar dacă formula psihedelică şi-a validat strălucit oportunitatea inclusiv pe teren, prin acel tulburător proiect american, de asistenţă psihologică a bolnavilor de cancer din fază terminală, numit Spring Grover.

Metoda a devenit nepopulară şi şi-a atras oprobiul cvasiunanim, inclusiv pe cel al oficialităţilor, deoarece utilizarea drogului, „acel marş triumfal al plantelor în lumea psihică”, cum îl denumea E.Jünger (2001, într-o carte în vogă astăzi), a început să fie folosit necontrolat, fără supervizare.

Centrându-ne, în continuare, vizorul atenţiei asupra terapiei holotropice, se cuvine să menţionăm că ea reprezintă rodul eforturilor concertate ale soţilor Grof, Christina şi Stanislav, ambii de formaţie psihiatrică. Audienţa deosebită de care s-a bucurat pretutindeni în lume este atestată de miile de participanţi ce au frecventat, pe o durată variabilă, atelierele special organizate în America de Nord şi Sud, Europa, Australia şi Asia. Invocând etimologia termenului, se ajunge la două cuvinte greceşti: holos – tot, trepein – care merge spre ceva, ceea ce în traducere liberă semnifică aspiraţie către totalitate, către plenitudine.

În esenţă, ea reprezintă o tehnică de psihoterapie eclectică, mai precis o autoexplorare empirică, dar asistată de un specialist, care permite sondarea unor teritorii necunoscute ale inconştientului, favorizând inclusiv tranzitarea de către individ a unor elixirante şi somptuoase experienţe spirituale.

Deşi este o terapie exotică şi detonatoare de locuri comune, ea îşi extrage fântânile din practici imemoriale, de largă amplitudine topografică şi temporală: ritualuri şamanice, ceremonii şi practici de vindecare aborigene, dansul în transă, reuniuni sectare extatice, călătorii transpersonale cu ajutorul plantelor sacre (precum cele realizate de Castaneda alături de maestrul său, Juan Matus).

Ca şi terapia bazată pe droguri, cu care partajează fundamentele teoretice, beneficiile aplicative, reverberaţiile metafizice şi restructurările atitudinale, terapia holotropică (sau integrarea holonomică) a demonstrat că multe dintre tulburările afective şi psihosomatice îşi revendică rădăcinile dincolo de zona biografică, la nivel perinatal şi transpersonal. Mai mult, obiectivul ei crucial este nu numai cel de evacuare a simptomelor disconfortante, ci şi de reamenajarea profundă a personalităţii (inclusiv în plan axiologic), cu angajarea definitivă a individului pe versantul spiritualităţii.

Din dorinţa de a elucida succint mecanismul intim, ce regizează modificările curative la cele trei paliere ale inconştientului, trebuie să evocăm şi cele trei sisteme directoare de experienţă condensată: la nivel biografic (sistemele Coex); la nivel perinatal (cele patru matrici fundamentale: MP1, MP2, MP3, MP4) şi la nivel transpersonal (matricile dinamice aferente). Indiferent la ce tip facem referinţă, aceste constelaţii inconştiente sintetizează un material afectiv de importanţă majoră pentru subiect, ce poate avea o semnificaţie pozitivă sau negativă.

Rezultă că dominanta tonusului psihologic al unei persoane depinde în mare măsură de configuraţia sistemului director care îl stăpâneşte. Indivizii ce sunt racordaţi la sisteme de coloratură negativă manifestă o atitudine predominant pesimistă faţă de sine şi lume (inclusiv cu tulburări psihosomatice), dimpotrivă, cei care sunt branşaţi la matricile pozitive desfăşoară o alură tonică, optimistă şi constructivă, ceea ce le asigură o funcţionare optimă în toate registrele.

Dezideratul comun, ce individualizează deopotrivă terapia psihedelică şi cea holotropică, este dezamorsarea tensiunilor din sisteme negative, reinserţia armonioasă a trăirii bulversante în textura psihismului şi redirecţionarea către constelaţii pozitive.

Procesul de migrare interioară de la un sistem director la altul se numeşte transmodulare, indiferent dacă se petrece la nivel biografic, perinatal sau transpersonal. După opinia lui Grof (1989), există trei sorturi de transmodulare: pozitivă, negativă şi substitutivă. Cea pozitivă implică două secvenţe: în prima se produce o potentare a sistemului negativ dominant, iar în a doua are loc o deplasare subită către o constelaţie favorabilă. Transmodularea negativă semnifică activarea unui sistem nociv, indiferent dacă se pleacă de la o stare neutră sau pozitivă. În fine, transmodularea substitutivă se referă la înlocuirea unui sindrom clinic prin altul (de pildă, în locul depresiei se instalează o paralizie isterică).

Dacă psihanaliza apelează la o autentică arheologie psihică, escavând cioburi uitate şi asamblându-le cu migală, pentru a reconstitui întregul, terapia holotropică nu este o reamintire, ci o regresie autentică şi integrală, când persoana retrăieşte plenar rolul pe care, imprevizibilul joc de năluci şi imperative ale inconştientului, l-a aruncat la mal, ca să i se dea viaţa.

Registrul acestor ipostaze este extrem de variat, provenind din cele trei surse majore. Iată câteva dintre ele: trăiri existenţiale cu impact emoţional puternic; experienţe perinatale semnificative; identificare cu alte persoane sau grupuri, identificare cu animale, plante sau cu materia anorganică; trăirea unor evenimente din macrocosm; fuziunea cu întregul univers şi retrăirea unor vieţi anterioare.

Interesant de menţionat este că, indiferent în ce tronson existenţial este plasat pe parcursul şedinţei respective, individul se încadrează cu o fidelitate fabuloasă în rolul respectiv, adoptând comportamente şi vehiculând informaţii absolut necunoscute statutului său cotidian. De pildă, poate vorbi într-o limbă dispărută; execută perfect un dans tribal sau celebrele asane yogine (ce îi erau total inaccesibili până acum), decodifică spontan semnificaţia unor simboluri arhetipale; dacă se identifică cu o plantă livrează informaţii surprinzătoare, dar pertinente, despre fotosinteză, polenizare etc.; iar în alternativă, că retrăieşte una din vieţile sale anterioare, este capabil să ofere detalii, dintre cele mai sugestive, pentru a creiona epoca respectivă etc.

Cert este că retrăirea situaţiilor traumatizante, indiferent unde se localizează ele pe firul nesfârşit al timpului, are virtuţi curative remarcabile din cel puţin două motive:

subiectul adult, retrăind într-un cadru diferit şi securizant, o veche traumă patogenă, este capabil să-i dizolve asperităţile şi să le integreze firesc, în contextul personalităţii sale actuale;

un şoc major constituie o sursă inepuizabilă de poluare patogenă şi când, din diverse motive, el nu a fost trăit până la capăt, în vremea lui. Ca urmare, întrucât aceasta a rămas în suspensie, ca o noxă ce nu poate fi digerată, doar retrăirea traumatismului respectiv, în condiţiile terapiei, îl poate dezamorsa, pentru a aduce uitarea cea bună şi a-l asimila armonios.

Dezvoltând, în continuare, câteva aspecte tehnice ale psihoterapiei holotropice, vom începe prin a menţiona că ea reclamă uzanţa unor strategii simple şi total inofensive: hiperventilaţia (o respiraţie mai alertă); muzica, travaliul asupra corpului (când este necesar), iar la sfârşit desenul mandalei.

Să le analizăm succint:

 

Hiperventilaţia

Contrar unei optici medicale consacrate deja, după opinia lui Grof (consistent instrumentată de o cazuistică impresionantă), acest tip de respiraţie nu se însoţeşte în mod peremptoriu de un sindrom specific (cu modificări biochimice şi trăiri dezagreabile), ci de o relaxare progresivă, ce conduce individul în miezul unor experienţe uluitoare.

 

Muzica

Hiperventilaţia se conjugă cu un fond muzical adecvat care, spre deosebire de terapia psihedelică, este mai puternică şi mai evocativă, fiind de o ireproşabilă calitate tehnică. În principiu, se evită bucăţile muzicale cunoscute, precum şi cele vocale, pentru a preîntâmpina activarea vreunui mecanism sugestiv. Imixtiunea muzicii fertilizează procesul, în plus ea contribuie şi la ecranarea sunetelor produse de participanţi. Oricum, subiectul trebuie să abandoneze orice tentativă de a relaţiona intelectiv cu partitura respectivă, pentru a se abandona total dicteului muzical şi a se lăsa cotropit de acesta, prin toţi porii fiinţei sale.

Cert este că Grof şi-a amenajat o casetotecă specială, ce arhivează un eşichier asortat de melodii, adecvate variatelor situaţii care survin, pe traseul terapiei, cât şi diverselor ei secvenţe. La rândul său, creatorul tehnologiei sonore holonomice, H.Zucharelli nu numai că a dezlegat câteva particularităţi importante de funcţionare a audiţiei spaţiale la om, ci a demonstrat că înregistrările holonomice activează şi celelalte simţuri, generând instalarea sinesteziei.

Travaliul asupra corpului constituie o strategie la care se apelează doar când este necesar. Concret, atunci când, în timpul şedinţei, blocajul afectează căile respiratorii, prejudiciind respiraţia însăşi, sau atunci când finalul curei nu a adus o soluţionare integrală a problemei. În această ipostază din urmă, individul trebuie să-şi exteriorizeze şi să-şi intensifice orice neplăcere fizică, asociată tulburării sale afective. De pildă, o durere la ceafă se poate accentua prin întinderea muşchilor de la gât etc. Mai apoi, terapeutul poate interveni masând zonele problematice, iar dacă pacientul a devenit extrem de vulnerabil în urma regresiei sale, i se acordă un contact fizic parcelar, atingându-i mâna, fruntea etc. Desigur, orice manevră din partea terapeutului se face numai cu acordul prealabil al subiectului şi numai la vedere, adică sub vizorul întregului grup.

 

Desenul mandalei

Este o tehnică de împrumut, preluată din arsenalul terapeutei Joan Kellogg (1972). Este vorba de a solicita individului ca, la final, să-şi exteriorizeze pictural întreaga experienţă, completând un cerc special pregătit, cu ajutorul unor creioane colorate, markere etc.

Inventariind, în cele ce urmează, câteva exigenţe de ordin ambiental, proprii terapiei holotropice, se impun următoarele observaţii:

·       încăperea trebuie să fie suficient de spaţioasă pentru ca jumătate din efectivul grupului (format de regulă din 10 persoane), să se întindă confortabil, fără să se incomodeze reciproc;

·       desfăşurarea şedinţei holotropice trebuie să se producă într-un loc izolat, ferit de orice privire indiscretă şi unde fiecare participant să se poată decenzura total (inclusiv vocal), iar partitura muzicală să fie difuzată fără nici o restricţie de volum;

·       este nevoie de un climat semiobscur, iar pe podea se amplasează din belşug saltele şi perne. În dotare, trebuie să existe de asemenea, pungi de plastic sau lighene, care să fie la îndemâna subiecţilor care eventual vomează;

·       grupul cuprinde aproximativ 20 participanţi, împărţiţi în diade conform opţiunilor proprii. Pentru fiecare formaţiune, rolurile alternează (când una din persoane este în cură, cealaltă o asistă, apoi, totul se inversează);

·       se recomandă o vestimentaţie simplă, nesofisticată şi lejeră, lipsită de podoabe sau accesorii inutile. Ca urmare, trebuie înlăturate inclusiv: ceasurile, ochelarii sau lentilele de contact, protezele dentare etc.

Şedinţa propriu-zisă este prefaţată de o pregătire specială, care implică mai multe direcţii: familiarizarea subiecţilor cu noua versiune de cartografiere a inconştientului uman şi cu setul de experienţe posibile, pe care aceştia le pot experimenta în timpul curei; atenţionarea la unele detalii tehnice, cu formularea unor imperative precum: plasarea în poziţie orizontală, menţinerea ochilor închişi. De asemenea, subiectul este invitat să se elibereze de orice barieră frenatoare, pentru a nu asculta decât de înţelepciunea propriului său trup, recuzând fiecare tentativă de intelectualizare şi lăsându-se purtat exclusiv de scadenţa propriei sale respiraţii, precum şi de arpegiile muzicii.

Formula optimă de desfăşurare a unei terapii holotropice este cea de grup. Spre acreditarea acestei asumpţii, convocăm următoarele argumente: se produce un câmp catalitic impetuos, ce stimulează travaliul respectiv; se creează climatul adecvat pentru apariţia sincronicităţii între diverse persoane; se acompaniază de evidente facilităţi pecuniare.

Psihoterapia holotropică operează cu succes nu numai în asanarea unor tulburări afective, psihosomatice sau chiar a unor simptome psihopatologice grave, ci şi în cazul omului sănătos care, sub crusta aparenţelor înşelătoare, ascunde o anume debusolare sau criză existenţială, adică o stare pe care V.Frankl o denumea „depresie noogenică”.

Desigur, această versiune psihoterapeutică nu este un panaceu. Ea are propriile sale suficienţe, lacune şi contraindicaţii. Dintre acestea din urmă, menţionăm: afecţiuni cardiovasculare severe, maladii contagioase acute, o intervenţie chirurgicală proaspătă în antecedente, sarcină. De asemenea, trebuie arborate unele precauţii la persoanele epileptice şi la cele care prezintă o anume fragilitate osoasă.

Referitor la prezenţa şi aportul terapeutului, este necesar să subliniem din start că este interzisă cu desăvârşire angajarea lui într-un excurs psihologic de asemenea anvergură şi dramatism, fără o călăuză experimentată.

Există mai multe explicaţii pentru această stare de lucruri:

trăirile sunt atât de spectaculoase şi bulversante, încât pun la grea încercare integritatea persoanei în cauză, dar şi pe cea a coechipierului său;

în alternativa că subiectul încearcă să tranziteze cura în deplină solitudine, individul îşi jugulează în bună parte reacţiile fortuite, spontane, şi nu este dispus să lase „hăţurile” libere;

prezenţa unui terapeut avizat devine imperativă la finalul şedinţei, când subiectul trebuie să beneficieze, din partea acestuia, şi de un contact corporal, în vederea degajării terenului de toate aspectele reziduale.

În sinteză, rolul terapeutului se poate surprinde sintetic prin trei cuvinte: susţinere, protecţie, compasiune (Grof, 1989).

Fără a cantona într-un surplus de detalii, consemnăm că, atât terapia holotropică, cât şi cea psihedelică se acompaniază, în esenţă, cu patru mari tipuri de trăiri: experienţe abstracte şi estetice (respectiv efluvii de culori şi sunete, accesibile simţurilor standard), experienţe biografice (de mare forţă emoţională), experienţe perinatale şi experienţe transpersonale.

Printre acestea din urmă, posibilitatea individului, ca în timpul şedinţelor să retrăiască secvenţe problematice din vieţile sale anterioare, constituie probabil pentru omul de formaţiune clasică, aspectul cel mai şocant, mai ridicol şi mai anatemizant din cadrul terapiilor transpersonale.

Din dorinţa de a clătina măcar acele inflexibilităţi betonate, care resping intransigent şi fără drept de apel, analiza unui asemenea subiect, voi menţiona că, în consonanţă cu o statistică de ultimă oră, trei pătrimi din populaţia globului crede în reincarnare. Mai apoi, există o multitudine de argumente recoltate cu pacienţă şi sârguinţă şi de autori care nu evoluează în ambarcaţiunile curentului transpersonal. Fără a insista, doar pentru o acroşare fugară a ideii, vom invoca lucrarea incendiară, pe care I.Stevenson a publicat-o în 1974: 20 de cazuri sugestive pentru reîncarnare şi care se referă la acei copii, provenind din diverse zone ale planetei, ce pot furniza, cu lux de detalii, informaţii (verificate ulterior) despre o viaţă anterioară.

Mai apoi, în tradiţia tibetană, pentru a valida identitatea noului Lama reîncarnat, copilul vizat trebuie să aleagă dintre mai multe obiecte, pe acelea care au aparţinut predecesorului decedat. Traversarea cu brio a acestei probe este considerată ca o dovadă implacabilă a autenticităţii sale.

Revenind în contextul mişcării transpersonale, vom preciza că individul, care este antrenat într-o cură holotropică sau psihedelică, poate traversa o asemenea experienţă, indiferent de atitudinea sa incredulă faţă de reîncarnare.

În plus, chiar dacă este vorba de un analfabet sau de un individ cu un nivel cultural precar, el poate oferi date surprinzătoare despre obiceiuri, mod de viaţă, religie, arte, arme etc., ceea ce creionează sugestiv epoca respectivă. Datorită funcţionării sincronicităţii (fenomen atestat şi de către Jung), persoana în cauză nu numai că decriptează semnificaţia karmică a relaţiilor sale cu cei dragi (reevaluând toate disensiunile şi conflictele), dar ceea ce este şi mai şocant, tranzitarea acestei experienţe inedite, transformă concomitent şi în sens favorabil, atitudinea celuilalt, indiferent de distanţa unde acesta este plasat în acele momente. Rezultă că astfel, sunt spulberate multe lanţuri ale sclavagismului karmic.

Dar poate că nimic nu este mai convingător ca un exemplu. De aceea, vom cita un caz tulburător din cartea lui Grof (1989), Noile dimensiuni ale conştiinţei:

„După mulţi ani de tratament zadarnic, o doamnă care suferea de o gravă fobie la păsări şi la pene s-a adresat lui Joan Grant şi Dennys Kelsey. Acesta din urmă a hipnotizat-o şi a invitat-o să regreseze cât de mult reuşeşte, pentru a descoperi originea problemei sale. Pacienta a declarat, după o anumită perioadă de timp, că trupul său pare puternic, musculos, viril. Ea se identifica total cu un soldat dintr-o armată antică. A trăit, pe parcursul şedinţei, o poveste dramatică. Astfel, a relatat o bătălie pe viaţă şi pe moarte în Persia medievală. Deodată a resimţit o durere foarte puternică în piept; tocmai fusese rănită de o săgeată. Se prăbuşise pe sol şi agoniza în praf, sub un soare de plumb. Pe cerul albastru, vulturii descriau cercuri largi pe deasupra ei. Se apropiau, pentru a fi aproape în momentul în care îşi dădea duhul. Era încă vie când câţiva vulturi au început să-i sfâşie carnea. Ţipând şi zbătându-se, ea a dat o bătălie finală disperată împotriva răpitorilor. În final, s-a resemnat şi a sfârşit prin a muri. Când a terminat experienţa, femeia era eliberată de o fobie care o chinuise un timp îndelungat.”

Psihoterapia holotropică se acompaniază de multiple efecte cruciale, pentru destinul individului care o tranzitează. Ele sunt durabile şi se instalează cu o rapiditate surprinzătoare, comparativ cu alte sorturi de psihoterapii. Este vorba de un interval care înseamnă câteva ore sau maximum câteva zile. Să spicuim acum, consecinţele cele mai notabile, din perspectiva individuală:

·       asanează un întreg eşichier de simptome cronice, psihologice sau psihosomatice;

·       fertilizează dinamica energetică a corpului uman subtil;

·       îmbogăţeşte şi aprofundează dialogul dintre conştient şi inconştient, generând o regresie totală, indiferent de palierul vizat (biografic, perinatal sau transpersonal), din dorinţa de a dezamorsa trauma patogenă, prin retrăirea ei plenară şi asimilarea armonioasă în contextul actual al personalităţii;

·       generează a revoluţionare a concepţiei sale despre lume şi viaţă, realizând că întregul univers este de natură energetică, iar conştiinţa este proprietatea lui primară şi universal distribuită şi nu un „joc secund”, o anexă la carul triumfal al materiei;

·       cultivă apetitul său pentru reflexia filosofică, deoarece această experienţă insolită îl plasează în proximitatea marilor probleme ontologice;

·       provoacă un viraj existenţial de fond, prin restructurarea ierarhiei sale axiologice;

·       determină „o moarte a morţii”, adică o reamenajare totală a viziunii şi conduitei sale faţă de acest eveniment crucial, care nu semnifică decât mutarea într-o altă dimensiune existenţială;

·       prilejuieşte o asumare deplină şi autentică a spiritualităţii (chiar şi pentru persoanele opace şi refractare la acest capitol, căci sub impactul nemijlocit al unor asemenea experienţe numinoase, transcendenţa se dezvăluie în broderii somptuoase şi irizări fluide, invadate de lumină).

Dincolo de toate atitudinile partizane, de obtuzităţi, suficienţe şi orgolii, atât de active încă şi, mai ales, dincolo de o veritabilă conspiraţie a tăcerii, care domină aproape suveran în mediile academice din România faţă de acest subiect, curentul transpersonal există, e viu şi tot mai ofensiv, iar cuceririle sale nu se mai pot ignora. Mai întâi, pentru că divulgă miopia şi îngustimea omului de tip newtoniano-cartezian, ce fetişizează virtuţile simţurilor şi ale gândirii sale, ignorând cu inocenţă florilegiile inegalabile ale afectivităţii. Mai apoi, pentru că generează dislocări paradigmatice în cunoaşterea umană (psihologia, psihiatria, pedagogia, fiind printre primele vizate).

Degajând rezonanţele curentului transpersonal asupra psihologiei, vom menţiona că, în acord cu fundamentele sale, starea de conştiinţe în care ne aflăm condiţionează reprezentarea realităţii. Rezultă că dintre cele patru stări existente, ştiinţa occidentală clasică nu acoperă decât pe cea de veghe, iar supraconştiinţa (sau a patra stare) intră sub incidenţa acestei noi orientări. Forând mai adânc, se impune şi revizuirea imaginii noastre despre psihic, deoarece ea trebuie completată cu două paliere noi: cel perinatal şi cel transpersonal, paliere care trebuie vizitate când tulburările psihopatologice nu-şi găsesc rezolvare prin terapiile consacrate. Ca un element de noutate, se insistă de asemenea, şi asupra caracterului patogen al traumelor fizice majore, indiferent din ce domeniu existenţial provin ele.

Interesantă este şi perspectiva pe care mişcarea transpersonală o propune referitor la sănătatea psihică, sănătate ce presupune ca fiinţa umană să găsească linia de aur a moderaţiei între modul existenţial hilotropic (centrat pe materie) şi cel holotropic (centrat pe totalitate). Ca urmare, absenţa sau ignorarea abuzivă a dimensiunii spirituale (deci a celei holotropice) din viaţa noastră, cu promovarea preferenţială a stilului hilotropic, chiar dacă nu eşuează obligatoriu în psihopatologie, generează la om o insatisfacţie şi o frustrare cronică, precum şi incapacitatea de a-şi fructifica propriul său potenţial. În această descendenţă ideativă, psihoterapia de adâncime nu mai poate ignora raportarea sa la transpersonal. Dacă în cazul psihozelor, este vorba de o somnolenţă parţială a acestei dimensiuni, în nevroze asistăm la amputarea totală a ei.

Mişcarea transpersonală recuperează şi relansează tipul descriptiv şi comprehensiv de psihologie, adică acela care găzduieşte cu ospitalitate şi problemele exotice, versatile, dar elocvente ale umanului, promovând inclusiv arhitectonica seducătoare şi subtilă a limbajului metaforic.

În fine, asimilând terapia holotropică în recuzita ei curativă, psihologia se poate înscrie deliberat şi activ într-un mirabil proces de verticalizare, sau, altfel spus, de recuperare a „textului” pierdut. Este un proces irepresibil, care nu mai poate fi tergiversat, dacă această disciplină doreşte cu adevărat să rămână competitivă în cursa pentru mileniul III.

Din iubire de simetrie, vom încheia la fel cum am început, adică tot în umbra lui Noica (1988, p.12). Pentru aceasta, invocăm o parafrază din ilustrul nostru gânditor, ca o nestemată de gând şi o profesiune de credinţă:

„Cred că nu va încăpea ordine în lume şi în cetate, ba chiar în cunoaştere decât atunci când…ne vom găsi fiecare textul, devenind şi văzând în jurul nostru doar bunele umbre. De altfel, ce suntem cei în viaţă decât mijlocitori între umbrele care nu mai sunt şi cele care nu sunt încă? Altundeva, deci, decât în laborator şi sub microscop se desfăşoară esenţele şi petrecerea psihologiei”.

 

 

Bibliografie

 

1. Danesh, H.B. (1993)	The Psychology of Spirituality, Switzerland, Landeag Academy Press;
2. Grof, S. & Halifax, J. (1978)	The Human Encounter with Death, London, A Condor Book, Souvenir Press (E.and A.) LTD;
3. Grof, S.(1984)	Psychologie transpersonnelle, Monaco, Editions du Rocher;
4. Grof, S. (1989)	Les nouvelles dimensions de la conscience, Monaco, Editions du Rocher;
5. Grof, S. & Bennett, H.Z. (1992)	The Holotropic Mind, San Francisco, Harper Collins Publishers;
6. Hesse, H. (1996)	Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare, Bucureşti, Rao International Publishing Company;
7. Jünger, E. (2000)	Aproximări. Droguri şi extaz, Bucureşti, Editura Univers;
8. Lapassade, G. (1987)	Les états modifiés de conscience, Paris, PUF;
9. Mânzat, I (1999)	Psihologia transei şamanice, Bucureşti, Aldomar Extrasenzorial;
10. Mânzat, I (coord.) (2000)	Psihologia sinelui, Bucureşti, Editura Eminescu;
11. Munteanu, A. (1999)	Psihologia transpersonală, o provocare pentru mileniul III, în “Revista de psihoterapie experienţială”, nr.10;
12. Munteanu, A. (2001)	Tendinţa spre noi paradigme – o dominantă a psihologiei contemporane, în “Psihologia astăzi” (coord. Z.Bogathy şi P.Petroman), vol.2, Timişoara, Editura Eurostampa;
13. Noica, C. (1988)	Ce nu se vede în revista “Viaţa Românească”, nr.3;
14. Noica, C. (1991)	Jurnal de idei, Bucureşti, Humanitas;
15. Valle, S.R. & Halling, S. (1989)	Transpersonal Psychology, în “Existential –Phenomenological Perspectives in Psychology”, New York, Plenum Press.

 

 

 

PRECIZARE:

 

Materialele prezentate in acest buletin pot fi reproduse numai cu acordul scris al autorilor.

 

 

 

Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală

 

Preşedinte:

Prof. univ. dr. Ion Mânzat

 

Consultant ştiinţific

Prof. univ. dr. Charles Tart – Institutul de Psihologie Transpersonală, Palo Alto, California, SUA.

 

Adresa pentru corespondenţă:

OP. 42, CP. 12, Bucureşti

 

Contact:

Psiholog Ovidiu Brazdău

Tel. 092.28.88.03

 

E-mail: arpt@home.ro

Web site: http://www.arpt.home.ro

 

Cod fiscal nr. 14098147

Cont nr. 2511.1-1900.1/ROL

BCR, Sucursala Doamnei, Bucureşti