Cod ISSN:  1583-2058

 

TRANSA ŞAMANICĂ ŞI PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ

 

 

Autor: prof. univ. dr. Ion Mânzat

 

Cuvinte cheie: şamanism, psihedelic, iniţiere, LSD, Stanislav Grof, experienţe transpersonale.

 

Copyright (c): Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală , 2002

 

 

  Multe din tehnicile extazului şamanic, metodele iniţierii şi trăiri incluse în transa şamanică ne duc cu gândul la metodele psihologiei transpersonale. Şamanii din unele zone geografice, folosesc substanţe halucinogene (din plante, mai ales ciuperci) pentru provocarea transei. În anul 1943, chimistul elveţian Albert Hoffman o obţinut prin sinteză diethylamida acidului lisergic, pe care l-a numit LSD 25. El a extras acidul lisergic din "Claviceps purpurea", un parazit al secarei (vezi: A.Hoffman, "LSD - Mein Sorgenkind", Stuttgart, 1979).

  Experimentarea ştiinţifică modernă cu LSD are importante implicaţii în cele mai diverse domenii ale psihologiei: psihologia persoanei, psihologia imaginaţiei, psihopatologie, psihologia creaţiei artistice, psihologia credinţei religioase, psihologia trăirilor mistice etc. Unele şedinţe (experimente) îmbrăcau forma profundelor experienţe religioase şi mistice, destul de asemănătoare cu cele descrise în textele sacre ale marilor religii ale lumii care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor. Posibilitatea declanşării unor astfel de experienţe prin intermediul unui produs chimic a provocat o dezbatere animată şi interesantă referitor la "misticismul instantaneu" sau "chimic" şi discuţii fără sfârşit privind valoarea şi "onestitatea" acestor fenomene. Sunt diferite opinii şi diverse puncte de vedere.

  Unii experimentatori consideră că observaţiile culese în şedinţele psihedelice (termenul psihedelic a fost inventat de Humphrey Osmond: semnifică spiritul manifest sau revelator pentru psyché, adică o eliberare a tensiunilor şi conflictelor din psihism) permit să se extragă din contextul lor sacru anumite fenomene religioase, care să se reproducă în laborator. Dacă misterele religiei îşi găsesc o explicaţie în termeni de neurofiziologie şi biochimie cerebrală, sacrul îşi pierde raţiunea de a fi. După unii teologi, LSD şi alte substanţe psihedelice au fost de natură sacră, şedinţele relevând caracterul lor sacru, din moment ce ele puneau individul în contact cu realităţi transcendentale. Tendinţa opusă refuză recunoaşterea caracterului sacru al fenomenelor religioase în experimentele LSD: efectele observate nu pot fi comparate cu cele referitoare la "graţia divină", asceza mistică, abnegaţia religioasă. Facilitatea aparentă cu care aceste experienţe au fost produse şterge întreaga lor valoare ştiinţifică, în domeniul psihologiei sau metafizicii.

  Stanislav Grof (psihiatrul ceh emigrat în SUA, întemeietorul de drept al psihologiei transpersonale) arată că LSD este un amplificator nespecific de procese mentale care favorizează emergenţa diverselor manifestări şi trăiri cate ţin de profunzimile inconştientului (personal sau colectiv).

  Fenomenele psihedelice provocate de LSD sunt extrem de diversificate şi produc transformări nespecifice şi stranii aproape în toate procesele psihice şi neurofiziologice:

1.          În plan neurofiziologic: LSD stimulează sistemul nervos autonom. Manifestările neurovegetative pot fi de natură simpatică sau parasimpatică. Efecte simpatice pot fi: accelerarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor, tulburări de vedere şi de concentrare, transpiraţie puternică, răcirea extremităţilor etc. Unele efecte parasimpatice: încetinirea pulsului, diminuarea presiunii arteriale, salivarea excesivă, secreţii lacrimale, vomă etc.

2.          Transformările perceptive sunt cele mai frecvente. Sunt afectate mai ales percepţiile vizuale. Subiectul descrie lumini intermitente, figuri geometrice şi variaţii iluzorii ale mediului, viziuni sau chiar clarviziuni de o mare complexitate. Se înregistrează hipersensibilitate la sunete, dificultatea de a discrimina stimuli auditivi, apar iluzii şi halucinaţii acustice. Apar, de asemenea, iluzii olfactive şi gustative, cu caracter pseudo-halucinatoriu, mai ales în timpul fazei de regresie de vârstă. Creşte sau scade sensibilitatea tactilă, se deformează percepţia imaginii corporale.

3.          Alterări ale percepţiei timpului şi spaţiului: în cazuri extreme, câteva minute durează secole sau invers. Natura secvenţială a evenimentelor dispare: trecut-prezent-viitor se confundă unul cu altul. Noţiunea de spaţiu cunoaşte aceeaşi deformare: distanţele sunt supra- sau subestimate; volumul obiectelor este fără legătură cu masa lor reală. Unii subiecţi îşi pierd simţul preciziei în evaluarea spaţiului sau au iluzia rarefierii sau condensării aerului.

4.          Modificări afective. Apare euforia care se manifestă ca o exaltare vie, însoţită de hohote de râs intempestiv. O bucurie exuberantă, sentimente de pace interioară şi seninătate, o relaxare profundă, un extaz orgiastic, senzaţii de voluptate sexuală. Subiecţii depresivi simt o mare tristeţe, melancolie profundă, disperare împinsă până la tentative de sinucidere.

5.          Transformări ale gândirii, inteligenţei sau memoriei. Procesele gândirii (operaţiile, înţelegerea, conceptualizarea, rezolvarea de probleme) pot fi accelerate sau încetinite. Deşi gândirea logică şi abstractă este, în general, posibilă, prevalează gânduri imagistice alogice şi asociaţii de idei de natură onirică. Apar şi cazuri de inspiraţii şi intuiţii subite. În ceea ce priveşte memoria şi inteligenţa, testele psihologice relevă o uşoară scădere a performanţelor normale.

6.          Modificări psihomotrice: unii subiecţi râd fără vreun motiv, alţii au tendinţă difuză de agresiune, se comportă foarte teatral sau cedează diverselor impulsuri.

7.          Stări modificate ale conştiinţei. Nu se constată decât în mod excepţional simptome cantitative care trădează somnolenţa, stupoarea sau coma. Conştiinţa suferă o transformare esenţială de natură onirică (asemănare izbitoare cu visul şamanic!). Conştiinţa poate transcende limitele obişnuite ale Ego-ului şi poate îngloba fenomene ale Inconştientului profund, inaccesibile în circumstanţe normale. St. Grof (1983) se referă la expansiunea şi la contracţia conştiinţei. În unele cazuri subiectul ajunge să urce până la nivelul supraconştiinţei sau până la "conştiinţa spiritului universal".

8.          Sexualitatea este influenţată în diverse moduri. Ea este deseori, ori foarte inhibată, ori exacerbată (şedinţele psihedelice lungi sunt dominate de emoţii, sentimente şi fantasme sexuale. Uneori experienţele sexuale ajung până la manifestări sadice sau tendinţe spre perversiuni).

9.          Experienţa artei: percepţia unică a culorilor şi formelor, ca şi impactul submergent al muzicii, favorizează o nouă modalitate de trăire şi de creaţie artistică. Unii subiecţi conservă pentru totdeauna această "aptitudine provocată". Potenţialul creativ este dinamizat în timpul şi puţin timp după şedinţa LSD.

10.        Experienţele religioase şi mistice reprezintă categoria cea mai interesantă şi stupefiantă a fenomenelor determinate de LSD (vezi I.Mânzat, Psihologia credinţei religioase (transconştiinţa umană), 1997). Incidenţa lor pare direct legată de numărul şedinţelor la care subiectul a participat deja şi de doza administrată. În timpul şedinţelor cu LSD, subiecţii trăiesc experienţe ale morţii şi renaşterii şi ajung la sentimente de uniune cosmică; ei evoluează în lumi în care domină apariţii divine sau demonice. Deseori relatările lor corespund, în mod surprinzător, cu descrierile din scrierile sacre ale marilor religii sau din textele mistice ale civilizaţiilor arhaice (dinainte de Hristos).

  LSD permite abordarea şi provocarea psihozei experimentale. Prin LSD se face terapie psiholitică. Timp de 17 ani (1957-1974) Stanislav Grof a realizat experimente spectaculoase şi adesea şocante folosind LSD şi alte substanţe psihedelice. În această perioadă el a condus circa trei mii de şedinţe psihedelice şi a studiat însemnările din astfel de şedinţe (experimente) a circa două mii de colegi (psihiatri şi psihologi) din Europa şi SUA. Mai târziu, din cauza legislaţiei restrictive cu privire la LSD (în SUA), el a fost nevoit să renunţe la terapia psihedelică şi a îmbrăţişat metode terapeutice care generează stări asemănătoare, fără substanţe chimice sau droguri. Aceleaşi efecte au fost provocate şi prin exerciţii de meditaţie (buddhism Zen), hipnoză, autohipnoză şi alte metode (posibil şi unele metode ale transei şamanice). Grof nu ne oferă detalii precise în legătură cu utilizarea în practică a acestor metode, păstrând un secret în jurul metodologiei transpersonale.

  Psihologia transpersonală, care se dezvoltă în California începând cu anul 1969, este considerată "a patra forţă" a psihologiei (primele trei forţe sunt: behaviorismul, psihanaliza şi psihologia umanistă) şi, în acelaşi timp, o continuare şi o adâncire a psihologiei umaniste. Transpersonal înseamnă "dincolo de persoană", ceea ce reprezintă idealul oricărui şaman. Dincolo de propria sa persoană omul ajunge, mai ales, prin transă.

  Psihologia transpersonală, după cum vom vedea, are multe obiective şi metode asemănătoare cu cele ale transei şamanice. Sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte interpretarea  şi descrierea tablourilor simptomatice. Cauzele sunt divergente, dar efectele sunt surprinzător de convergente (vezi: I.Mânzat, "Istoria universală a psihologiei (istoria modernă şi contemporană, 1860-1994)", 1994, p.133-135).

  Această nouă orientare a psihologiei omului este "în căutarea umanului pierdut" şi este marcată de "nostalgia originilor" presupus divine ale omului. Ea este nemulţumită de "parţialitatea" cercetărilor experimentale ale psihologiei contemporane, de faptul că se centrează asupra unor aspecte limitate ale psihismului uman, şi nu întotdeauna asupra celor esenţiale, că ea nu explorează în totalitate şi în profunzime stările psihice deosebite, că este prizoniera metodelor tradiţionale şi neconvenţionale. Psihologia transpersonală plasează în centrul preocupărilor sale conştiinţa (într-un sens foarte larg: toate stările modificate ale conştiinţei, inclusiv supraconştiinţa sau "conştiinţa cosmică"). Conştiinţa este concepută a fi "dimensiunea centrală care oferă baza şi contextul tuturor experienţelor", ea este "solul" şi "marea minţii universale". Această nouă modalitate de abordare a psihismului uman speră să deschidă noi orizonturi psihologiei şi prin aceasta să dezmărginească şi potenţialităţile manifeste sau ascunse ale psihismului uman. Ea caută răspuns la o seamă de întrebări tulburătoare: cum ar putea fi eliberat omul de cercul prea strâmt al condiţionărilor interne?; cum ar putea fi ajutat omul să acceadă la trăirea împlinită, integrală a stărilor de conştiinţă?; cum ar putea fi puse în disponibilitate toate puterile conştiinţei? Psihologia transpersonală încearcă să răspundă: prin eliminarea contradicţiilor defensive şi a obstacolelor interne; prin liniştirea şi relaxarea minţii; prin reducerea distorsiunilor perceptuale; prin controlul voluntar al stărilor interne (psihice şi fiziologice); prin autocunoaştere şi transformare spirituală; prin expansiunea conştiinţei umane. În esenţă, psihologia transpersonală pledează pentru împlinirea Self-ului prin transcendere, cosmizare şi sinergie.

  În cercetările sale, Stanislav Grof (1975, 1983) demonstrează experimental existenţa unui plan transpersonal al conştiinţei, adică o extindere a câmpului conştiinţei dincolo de limitele convenţionale ale organismului şi ale psihismului uman. Acesta este şi planul inconştientului colectiv, care conţine arhetipurile, descoperite de marele psiholog elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961). Este o conştiinţă arhetipală în care individul se simte una cu cosmosul ca totalitate; ea poate fi echivalată cu conceptul tradiţional al spiritului uman transcendent.

  În urma studiilor şi a rezultatelor adunate, St. Grof (1983) a reuşit să elaboreze o cartografie a inconştientului, o hartă a fenomenelor psihice inconştiente care cuprinde trei câmpuri: a) câmpul experienţei psihodinamice, asociat cu evenimente din prezentul şi trecutul persoanei; b) câmpul experienţei perinatale care se află în legătură cu fenomene biologice ale naşterii; c) câmpul experienţei transpersonale care depăşeşte limitele persoanei individuale. Câmpul transpersonal se referă, în esenţă, la transcendere şi cosmizare.

  Stanislav Grof (1983, p.50-70) elaborează conceptul COEX (experienţă condensată): această experienţă nu apare sub forma unor elemente izolate, ci numai într-un proces de trăiri. Ulterior, Grof a extins conceptul descoperind că "sistemul experienţei condensate" formează un principiu psihologic general. Cartografia lui Grof este confirmată de psihologia analitică a lui C.G. Jung, de psihosinteza lui Roberto Assagioli, de experienţele paroxistice ale lui Abraham Maslow ca şi de şcolile religioase şi mistice ale diverselor culturi.

  Experienţele transpersonale, constatate şi verificate de către Stanislav Grof se referă la: (a) expansiunea temporală a conştiinţei: experienţe embrionare şi factale, experienţe ancestrale, experienţe colective şi rasiale, experienţe filogenetice, încarnări trecute, precogniţie, "clairvoyance", "clairaudience", călătorii în timp; (b) expansiunea spaţială a conştiinţei: transcenderea Ego-ului în relaţiile interpersonale, experienţa unităţii duale, identificarea cu alte persoane sau grupuri, identificarea animală sau vegetală, conştiinţa materiei organice, conştiinţa planetară şi extraplanetară, experienţe în afara corpului, premoniţii, telepatie; (c) contracţia spaţială a conştiinţei: conştiinţa organică, tisulară şi celulară, experienţe mediumnice, întâlniri cu spirite omeneşti şi supraomeneşti, experienţe din alte universuri şi întâlniri cu locuitorii lor, experienţe arhetipale şi mitologice, înţelegerea intuitivă a simbolurilor universale; (d) conştiinţa spiritului universal; (e) vidul supracosmic şi metacosmic.

  S.Grof pune în relaţie experienţele transpersonale cu tanatologia - punând bazele psihotanatologiei - într-o carte pe care o scrie în 1982 împreună cu soţia sa (Joan Halifax Grof) intitulată "La Rencontre de l'Homme avec la Mort".

  Tanatologia este o disciplină medicală care se ocupă cu descrierea experienţelor trăite de muribunzi, de reanimaţii din moartea clinică (Dr.R.Moody-1975, Dr.Elisabeth Kübler-Ross, Dr.M.Rawlings). Accentul cade pe analiza şi prelucrarea relatărilor bolnavilor reanimaţi din "moartea clinică". Aceste relatări reproduc "experienţe" trăite cu mare intensitate de către cei în cauză şi prezintă toate trăsăturile fenomenelor transpersonale, astfel că deseori se realizează o transformare a mentalului. În linii mari, relatările coincid: se fac referiri la experienţe "extracorporale", în cursul cărora se retrăiesc momente semnificative din viaţa muribundului. Este ca un film autobiografic care se derulează cu mare viteză. De fiecare dată apare imaginea unui tunel întunecos şi lung, care-l absoarbe pe individ cu o viteză ameţitoare; la capătul tunelului se află o lumină puternică de culoare roz-violacee. În această lumină feerică individul trăieşte o stare de beatitudine, de extaz şi de bucurie imensă. Apoi are loc reanimarea, reîntoarcerea la viaţă, moment ce este descris ca fiind dezagreabil comparativ cu "apogeul morţii". Dincolo de relatările subiecţilor tanatalogia nu poate aduce dovezi peremptorii pentru continuitatea vieţii conştiente de după moartea clinică.

  Psihoterapia reîncarnării care s-a dezvoltat în urma cercetărilor transpersonale ale lui Grof, lucrează cu pacienţii în mai multe planuri. În "planul trei" pacientul în transă trece încă o dată, experienţial, prin procesul naşterii sale, de la fecundarea ovulului până la expulzarea din uter a fătului. El este confruntat cu moartea şi trăieşte "eliberarea" în naşterea sa din nou. Această "renaştere" (vulgo: "reîncarnare") este fenomenul cel mai controversat al psihologiei transpersonale. Pacientul, în stare de hipnoză, este condus regresiv, de către terapeut, până dincolo de momentul naşterii sale, în existenţa intrauterină, iar apoi într-o existenţă anterioară concepţiei. Metoda a fost aplicată pe sute de pacienţi care susţin că există o suferinţă psihică cu etiologie prenatală şi că această suferinţă poate fi vindecată numai prin anamneză, prin regresie de vârstă, prin retrăirea explicită sau simbolizată şi prin reintegrarea în conştiinţa actuală a evenimentelor dramatice din presupusa viaţă anterioară care a lăsat sechelele. La psihopatul vindecat cu metode transpersonale, sechelele experienţei negative, provenind dintr-o viaţă anterioară sau din procese perinatale, dispar. Culpabilitatea iraţională, angoasa, nu se mai manifestă ca factori patogeni. Alergiile, hiperponderabilitatea maladivă, epilepsia, alcoolismul sunt vindecate. Reinhold Ruthe (1988) arată că în Germania ar exista cel puţin 800 de psihoterapeuţi care practică vindecarea prin hipnoză, cu incursiuni biografice prenatale, în scopul eliberării pacienţilor de traume şi sechele traumatice dobândite în "existenţe anterioare". "Noi conştientizăm încarnările - declară Thorwald Dethlefsen (1988), cel care a introdus "terapia reîncarnării" în Germania - nu pentru că am considera important sau captivant să aflăm ce a fost pacientul în viaţa sa anterioară, ci folosim încarnările pentru că, la ora actuală, nu cunoaştem un mijloc mai bun pentru atingerea scopului terapiei".

  În psihologia transpersonală, psihoterapia şi religia trec una în alta, iar cel vindecat găseşte eliberarea prin resemnificarea lumii până atunci absurdă.

  Reprezentanţii psihologiei transpersonale americane, Stanislav Grof (1983), R.N. Walsh, F. Vaughan (1980), R.W. Johnston (1982), recomandă şi o serie de metode practice: psihoterapia transpersonală, meditaţia care inserează o serie de tehnici preluate din psihologia orientală (buddhismul Zen, yoga, sufism, taoism etc.), autosugestia şi autohipnoza. Se propune chiar şi o tehnologie care presupune parcurgerea a trei stadii: a) stadiul identificării, capacitatea de a stăpâni şi controla emoţiile, gândurile, de a fi responsabil de sine, permiţând "selfactualization" şi autoprofeţia (similar cu individuarea descrisă de Jung); b) dezidentificarea (dezindividuarea) - eliberarea treptată a conştiinţei de conţinuturile sale, de ego, depăşirea concepţiei despre Sine; c) al treilea stadiu este autotranscenderea ("selftranscendence", cf. Viktor Frankl, 1993) în care omul ajunge la un nou nivel al conştiinţei sale, la sănătatea extremă, când toate identităţile limitative sunt eliminate dincolo de orice limite de timp şi spaţiu, până la "mintea universală", aspaţială şi atemporală.

  Nota distinctivă a iniţierilor şamanice este credinţa că spiritul protector poate fi câştigat printr-un efort ascetic în singurătate. Asceza şamanică urmăreşte anihilarea personalităţii profane a novicelui, cu alte cuvinte, moartea sa iniţiatică; în multe cazuri, această moarte este anunţată de extazul, transa sau pseudo-inconştienţa în care intră candidatul. Iniţierile vizează transformarea spirituală a neofitului şi de aceea sunt exerciţii transpersonale. M. Eliade (1995, p.87) consideră că singurătatea novicelui în sălbăticie echivalează cu o descoperire personală a sacralităţii cosmosului şu vieţii animale. Întreaga natură se dezvăluie ca hierofanie. Trecerea de la existenţa profană în comunitate, la existenţa sanctificată prin întâlnirea cu zeii sau cu spiritele echivalează, după opinia noastră, cu o experienţă transpersonală. Se poate interpreta "haosul" psihic al viitorului şaman ca pe un semn că omul profan "se dizolvă" şi că se pregăteşte naşterea unei noi personalităţi, dincolo de condiţia existenţială profană. În timpul aventurilor în lumea cealaltă, care urmează transfigurării sale mistice, viitorul şaman a întâlnit câteva personaje semidivine, având formă umană sau animală, şi fiecare i-a dezvăluit doctrine sau l-a învăţat secretele artei vindecării. Când s-a trezit în iurta sa, înconjurat de rude, era iniţiat, trecuse printr-o experienţă transpersonală şi putea să şamanizeze (M. Eliade, 1995, p.122).

  Şamanul devine astfel un model exemplar de personalitate pentru restul comunităţii pentru că a realizat transcenderea şi cosmizarea şi prin aceasta a devenit asemănător cu spiritele sau fiinţele supranaturale.

  Relevăm rolul extraordinar al memoriei în procesul iniţierii şamanice. Unii şamani pretind chiar că pot să-şi amintească existenţele anterioare. P.Radin în "The Road of Life and Death" (New York, 1945, p.8-10) relevă date interesante referitoare la memoria existenţei prenatale la şamanii nord-americani. Se constată, aşadar, o aprofundare a experienţei morţii iniţiatice şi, în acelaşi timp, o întărire a memoriei şi a tuturor facultăţilor mentale. Şamanul se singularizează prin faptul că a reuşit să integreze în conştiinţă un număr considerabil de experienţe (similar cu sistemul COEX al lui Stanislav Grof), care pentru lumea profană sunt rezervate viselor, nebuniei sau stărilor post-mortem. Şamanii sunt consideraţi ca fiinţe sau persoane superioare întrucât puterile lor magice şi mistice se traduc prin extinderea capacităţilor lor mentale. Şamanul este omul care ştie şi care îşi aminteşte, adică cel care înţelege misterele vieţii şi ale morţii; pe scurt, el este omul care împărtăşeşte condiţia spiritului. El nu este numai un extatic, ci şi un contemplativ, un gânditor care meditează. M. Eliade (1995, p.136) este atât de entuziasmat de forţa spirituală a şamanului, încât exagerează afirmând: "În civilizaţiile ulterioare, "filosoful" va fi recrutat dintre aceste fiinţe pasionate de misterele existenţei şi înclinate, prin vocaţie, spre cunoaşterea vieţii interioare".

  Se întâlnesc ritualuri şamanice care atestă capacităţi transpersonale şi transconştiente, precum şi realizări parapsihologice comparabile cu cele ale fachirilor indo-tibetani sau ale "doctorilor" australieni în cele două Americi şi în Siberia. Peste tot însuşirea puterilor paranormale apare ca rezultat al experienţelor transpersonale de moarte şi înviere mistică, al comunicării lor cu zeii, demonii şi suflete morţilor, al tehnicilor de demonizare şi transă (simulată sau reală).

  Louis Pauwels şi Jacques Bergier (1994, p. 303-344) ne atrag atenţia că ştiinţa actuală se îndreaptă către o revoluţie în psihologia omului, ceea ce cere un "Einstein al psihologiei". Pierre Teilhard de Chardin crede că mutaţia speciei umane a început: sufletul cel nou este pe cale de a se naşte. Mutaţia aceasta se petrece în regiunile profunde ale conştiinţei şi prin "alteraţia renovatoare" apare o viziune totală şi cu totul diferită a Universului. Stării de veghe a conştiinţei i se substituie o stare superioară, faţă de care cea dinainte era doar somn. A sosit vremea adevăratei treziri. Departe de noi gândul reducţionist de a considera că pentru o asemenea "trezire" este de ajuns doar transa şamanică. Ea este doar una din căile posibile, care pot fi multiple.

  L.Pauwels şi J.Bergier (1994, p. 306-307) realizează o analogie interesantă şi provocatoare între spectrul luminii şi spectrul inteligenţei. Spectrul luminii se prezintă astfel: la stânga, banda largă a undelor hertziene şi infraroşii. La mijloc, banda îngustă a luminii vizibile; la dreapta, banda infinită: ultravioletele, razele X, razele gamma şi necunoscutul. Şi dacă spectrul inteligenţei, al luminii umane, ar fi similar? La stânga infra- sau sub-conştientul, la mijloc banda îngustă a conştiinţei, la dreaptă banda infinită a ultraconştiinţei. Cercetările clasice au privit conştiinţa, subconştiinţa şi inconştientul. Domeniul vast al ultraconştiinţei a fost explorat mai ales de către mistici şi magicieni. Un început timid, dar promiţător, l-au făcut psihologia umanistă şi psihologia transpersonală. A început să se studieze o a patra stare de conştiinţă. Dacă există o stare dincolo de starea de conştiinţă, proprietăţile spiritului sunt în acea zonă, probabil, foarte diferite. Trebuie găsită o altă metodologie de cercetare: metodele pozitive ale psihologiei stărilor inferioare trebuie găsite. Credem că noua metodologie trebuie să combine, în mod complementar, experimentul pozitiv cu experimentul mental, tehnicile occidentale cu cele de tip oriental. Este momentul să adâncim conlucrarea dintre cele două orizonturi tematice şi metodologice.

  Clarviziunea poate fi educată dacă omul învaţă să combine pe cât de intim posibil starea de veghe şi starea de super-veghe. Până acum, starea de trezire a fost evocată în termeni religioşi, esoterici sau poetici. Aportul incontestabil al taumaturgului Gurdjieff a fost de a fi arătat că poate exista a psihologie şi o fiziologie  a aceste stări.

  Marele biolog englez J.B.S.Haldane a reclamat, printre primii, lărgimea câmpului de prospecţiune al ştiinţei, dreptul la observarea fenomenelor neconforme cu spiritul raţional. El a insistat, de multă vreme, ca ştiinţa să studieze sistematic noţiunea de trezie mistică. Încă din 1930, când în psihologie domnea behaviorismul şi freudismul, în cărţile sale "Inegalitatea omului" şi "Lumile posibile", în ciuda poziţiei sale de savant oficial, declarase că universul era fără îndoială mai straniu decât se credea şi că mărturiile poetice sau religioase despre o stare de conştiinţă superioară strării de veghe trebuie să facă obiectul cercetării ştiinţifice.

  În afară de somn şi veghe există neîndoielnic încă o stare de conştiinţă. De pildă, transa şamanică nu este nici somn pur, nici veghe pură şi nici vis, ci o combinaţie specifică între toate acestea. De la originile omenirii şi până în zilele noastre abundă mărturiile cu privire la existenţa unor stări de conştiinţă superioare stării de veghe. Haldane a fost, fără îndoială, primul savant modern hotărât să examineze ştiinţific noţiunea de supraconştiinţă. Noi am botezat această stare cu numele de transconştiinţă - conştiinţă a transcenderii şi cosmizării, care se dezvoltă ca o sinergizare a conştiinţei, subconştientului şi inconştientului (I.Mânzat, 1997). Transconştiinţa aflată deasupra conştiinţei comune, fiind generatoarea unor procese şi operaţii psihice care depăşesc performanţele cunoscute ale conştiinţei: intuiţia, premoniţia, clarviziunea, revelaţia (naturală şi mistică) etc.

  Această stare ascensională pe care o numim transconştiinţă este greu de descris prin limbajul convenţional. Se ştie că poate fi atinsă în mod voluntar. Toate tehnicile orientale şi exerciţiile misticilor converg înspre acest scop. Se ştie - de asemenea, că este posibil - după cum mărturiseşte Vivekananda - "ca cineva care nu cunoaşte această ştiinţă (ştiinţa exerciţiilor mistice) să ajungă din întâmplare la această stare". Literatura poetică din lumea întreagă colcăie de mărturii despre această bruscă şi surprinzătoare "iluminare". Şi oare câţi oameni, care nu sunt nici poeţi, nici mistici, nu s-au simţit, pentru o fracţiune de secundă, trecând foarte aproape de această stare?

  Louis Pauwels şi Jacques Bergier (1994, p. 327) susţin că medicii şi psihologii încep să studieze, pentru nevoile armatei, comportamentul omului în timpul căderii fără greutate. Dincolo de un anumit grad de acceleraţie, greutatea este abolită. Pasagerul avionului experimental lansat în picaj pluteşte în aer câteva secunde. S-a constatat că pentru unii căderea aceasta este însoţită de o senzaţie de extraordinară fericire. Pentru alţii, de o angoasă accentuată, de oroare.

  Este posibil ca trecerea - sau schiţarea unei treceri - de la starea de veghe obişnuită la starea de conştiinţă superioară (iluminantă, magică) să provoace anumite schimbări subtile în organism, dezagreabile pentru unii oameni şi agreabile pentru alţii.

  Conceptul "stare de trezie" pare la fel de vechi ca însăşi omenirea. El este cheia celor mai vechi texte religioase şi poate că omul de Cro-Magnon căuta deja să atingă această stare. Tratarea cu radiocarbon în scopul datării a permis să se constate că indienii din sud-estul Mexicului, acum peste şase mii de ani, consumau anumite ciuperci ca să-şi provoace hiperluciditatea. Este vorba de a face să se deschidă "cel de-al treilea ochi", de a depăşi starea de conştiinţă obişnuită în care totul este doar iluzie, prelungire a viselor din somnul profund. "Trezeşte-te, adormitule, trezeşte-te!" De la Evanghelie la basme, mereu aceeaşi admonestare.

  Oamenii au căutat această stare de trezie în rituri, dansuri, cântece, mortificare, post, chin fizic, felurite droguri etc. când omul modern va cântării importanţa mizei - ceea ce nu va întârzia să se întâmple - alte mijloace vor fi cu siguranţă găsite. Cui trebuie oare să atribuim această trezire a "supraconştiinţei". Religioşii ne vorbesc de harul divin. Ocultiştii de iniţiere magică. Dar dacă este vorba de o facultate naturală?

 

BIBLIOGRAFIE

 

1.         Eliade, Mircea - Mefistofel     şi    androginul (Paris, Gallimard, 1959), Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995b

2.         Frankl, Viktor - Life with meaning, Pacific Grove, California 1993

3.         Grof, Stanislav - Royaumes  de l'inconscient  humain,  Monaco, Edit. du Rocher, 1983

4.         Grof, Stanislav & Grof, Joan Halifax - La Rencontre de l'Homme avec la Mort, Monaco, 1982

5.         Hoffmann, A. -  LSD - Mein Sorgenkind, Stuttgard, 1979

6.         Mânzat, Ion - Psihologia credinţei   religioase  Transconştiinţa  umană, Bucureşti, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1997

7.         Moody, Raymond - Life after Life, Atlanta, Bantam, 1975 umană, Bucureşti, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1997

8.         Pauwels, Louis & Bergier, Jacques - Dimineaţa magicienilor. Introducere în realismul fantastic, Bucureşti, Ed. Nemira, 1994

9.         Radin, P. - The Road of Life and Death, New York, 1945

10.      Walsh, R.N. & Vaughan, F. (eds.) - Au-déla de l'égo, Paris, Table Ronde, 1980

 

PRECIZARE:

 

Materialele prezentate in acest buletin pot fi reproduse numai cu acordul scris al ARPT.

 

Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală

 

Preşedinte:

Prof.univ.dr Ion Mânzat

 

Adresa pentru corespondenţă:

OP. 42, CP. 12, Bucureşti

 

Contact:

Psiholog Ovidiu Brazdău

E-mail: arpt@home.ro

 

Web site: http://www.arpt.home.ro

 

Cod fiscal nr. 14098147

Cont nr. 2511.1-1900.1/ROL

BCR, Sucursala Doamnei, Bucureşti